de cateva zile ma "macina" un gand mai vechi. "sindromul bradului de craciun" o chestie despre care multi ar spune ca e un plagiat ieftin dupa Florian Pitis "Puterea obisnuintei". Se intampla ca in cazul de fata sa ma refer in mod direct la oameni. Consider ca fiecare dintre noi, macar o data in viata, am simtit ca ceva in noi s-a rupt atunci cand cineva a plecat, s-a imbolnavit sau mai rau, a murit. Bueno! Chestiunea pe care v-o prezint e destul de simpla. si incep asa: intr-o buna zi pe 24 decembrie , tatal meu a adus un brad acasa. a trebuit intai sa il depozitam in balcon, loc in care avea sa astepte pret de cateva minute sau ore pana sa fie impodobit cu globuri,globulete, ghirlande, fundite, beculete etc etc. Bueno! pentru ca al nostru apartament e destul de mic, a trebuit sa facem cumva sa fie loc pentru noul venit. fara calcule prea sofisticate am gasit in scurt timp spatiul potrivit acestui oaspete care astepta zgribulit in balcon. l-am invitat in casa. l-am imbracat regeste. i-am oferit confortul necesar si ne-am bucurat de prezenta lui. simteam ca fusese acolo din totdeauna. parea sa fie parte din viata mea de zi cu zi. un lucru obisnuit dar in acelasi timp foarte special.Bueno!
dupa trei saptamani de gazduire venise momentul pe care eu personal il uram foarte mult. oasptele nostru avea sa plece. dezbracat de straiele care il faceau sa straluceasca, statea culcat pe o parte asteptand ofilit sa isi ia locul in cimitirul de amintiri.
mi-au trebuit mereu cel putin doua-trei saptamani pentru a ma obisnui fara el. apartamentul nostru nu mai parea la fel de mic. ceva lipsea. treceam spre camera mea fara sa zambesc, fara sa spun ceva despre asta. eram oarecum constient de "gravitatea" faptelor.

Bueno!

chestia asta se intampla in viata noastra de zi cu zi, doar ca nu realizam. pe lungul drum al vietii intalnim tot felul de persoane care isi lasa amprenta asupra noastra. cand spun ca fiecare dintre noi sufera de "sindromul bradului de craciun" ma gandesc oarecum si la experientele proprii. cunoastem un om pe care il lasam putin sa astepte. cand suntem pregatiti il primim inauntru. ii oferim totul pentru ca stim ca asta ne face fericiti. ne bucuram de felul in care acel om straluceste in ai nostri ochi asemeni unui luceafar. in sufletul nostru mic facem loc acestui oaspete care om fiind reuseste sa creasca in noi. il simtim cum se intinde, cum trece de la o stare la alta, cum doarme, cum viseaza, cum se zbate atunci cand ii este greu. si il pastram acolo. il pastram acolo pana in clipa in care el decide sa plece. nu stim cand si cum va fi respectiva zi. dar stim ca se va intampla.
in locul lui ramane un loc in imens intr-un spatiu mic. cand vine vorba de acel loc nu zambim. nu zambim pentru ca ne doare. incercam sa unplem golul respectiv cu tot felul de lucruri. uneori chiar cu prezenta altei persoane. dar chestia asta e la fel ca joaca unui copil atunci cand incearca sa potriveasca un cub de lemn intr-o forma triunghiulara. NU SE POTRIVESTE!
intr-un final ..ne obisnuim. iar sentimentul de liniste reuseste sa isi faca aparitia.

apoi vine inca un 24 decembrie. un alt brad este adus in casa. si tot asa.

asa cum imi spuneam cineva. oamenii sunt atrasi de lucruri care ii fac sa sufere. dar stii de ce? pentru ca fara sa ne dam seama, fiecare dintre noi se naste cu o dorinta apriga de a trai. si cum poti simti ca traiesti daca nu te doare. cum poti simti ca esti fericit daca nu suferi?

cam atat.. o zi cat de faina! pe mai tarziu.